Cum mâncăm laptele?

27 iul., 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Eram un copilandru și parcă s-a petrecut aseară; mi-a revenit viu un memorie un fapt petrecut în primii ani ai copilăriei. Era iarnă, seara târziu și stăteam cu toții în jurul mesei, tata, mama, fratele și eu. Mâncam laptele fiert în ceaunul în care fusese făcută mămăliga, iar acum gustul laptelui proaspăt muls de la văcuța noastră purta și gustul la fel de plăcut al cojii crocante a mămăligii. Luam cu toții laptele gustos din ceaunul așezat de mama în mijlocul mesei pe un fund de lemn. Nu-mi mai amintesc dacă lingura mea era din metal sau din lemn, dar îmi amintesc bine că cea a tatălui era din lemn, cu o coadă lungă. Îmi amintesc apoi că eu făceam moțoc și între două înghițituri mă tot plâgeam că laptele este prea fierbinte. Fratele meu nu zicea nimic și mânca grăbit, ca de obicei. Mama, cu glasul ei dulce și duios, îmi spunea din când în când: Suflă în lapte, dragu mamii, nu te grăbi. Tata se uita cam nemulțumit și din când în când îmi zicea: Mă, taci din gură și mănâncă! Dar, eu continuam cu moftul și moțocul meu. Și așa decurgea cina noastră, în casa liniștită din satul meu natal, casă care nu mai este, dar pe care o port mereu în inimă și-n gând. Era o cină, ca toate celelalte, obișnuită, cu aceleași mâncăruri simple, sănătoase, gătite cu multă dragoste de mama mea. Doar că la acea cină, la un moment dat, când tocmai mă văicăream că laptele este prea fierbinte, m-am trezit cu o lingură în creștetul capului. Era tatăl meu, care nu a mai putut să rabde moțocul meu și în loc să-și ducă lingura cu lapte la gură, s-a întins peste masă și mi-a trântit-o în cap cu lapte cu tot. Brusc s-a ridicat în picioare și mi-a spus aceste cuvinte: Mâncarea este darul Domnului și tu să nu mai faci moțoc niciodată! La lumina slabă a lămpii cu gaz de pe colțul sobei, i-am văzut mâna lui bătătorită de muncă întinsă amenințător spre mine și am uitat instantaneu durerea din creștetul capului. În urechi îmi răsunau cuvintele lui iar în fața ochilor aveam mâna lui cu palmele mari, zdravene, bătătorite de muncă. Nici cuvintele lui, nici palma lui, ca și a mamei mele (la fel de bătătorită) nu le-am uitat vreodată și ele au reprezentat o lecție de viață pe care am priceput-o din plin începând cu acele clipe de la cina noastră, într-o seară liniștită de iarnă.
Din acel moment, pentru mine a face moft, sau moțoc la masă, cum spuneam noi, a început să reprezinte un fel de impietate, un act grav de lipsă de recunoștință față de Dumnezeu și față de brațele muncite și palmele bătătorite ale părinților mei. Nu citisem nimic despre demnitatea sacră a părinților și respectul pe care trebuie să-l avem față de ei. Știam pe de rost porunca a patra a lui Dumnezeu, căci repetam poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii cu toții în fiecare duminică dimineața înainte de a începe celebrarea Sfintei Liturghii, dar din acel moment petrecut în casa noastră, acea înșiruire de cuvinte din porunca divină a prins contur și viață și mi-a intrat în sânge recunoștința pentru darul Domnului și pentru brațele celor care muncesc pentru ca mie să nu-mi lipsească pâinea de pe masă. Pâinea cea de toate zilele a căpătat o valoare sacră, iar munca demnă a omului, a oricărui om îmi amintește mereu de munca părinților mei care nu au furat niciodată nimic de la nimeni și care nu au avut nici un alt mijloc de câștig decât brațele lor harnice și cinstite. Din acel moment, am înțeles sacralitatea darurilor lui Dumnezeu și sacralitatea muncii omului.

Zilele trecute eram la Carrefour să-mi cumpăr un iaurt Sana și mă uitam pe eticheta sticlei ca să-i văd procentajul de grăsime și eventual, e-urile menționate. Comparativ cu lecția de viață oferită de părinții mei, cu trecerea anilor, atitudinea noastră față de alimente s-a modificat și încă destul de mult. Este posibil ca întrebându-l pe un copil de la oraș de unde vine laptele, să-ți răspundă repede și simplu: din frigider. Industria alimentară a luat o amploare pe care părinții mei nici măcar nu puteau să și-o imagineze. Prelucrarea și comercializarea alimentelor, sursa noastră de viață, a devenit o industrie bolnavă, infestată grav nu doar de nitrați, e-uri și conservanți, ci mai ales îmbolnăvită grav de dorința de câștig cu orice preț a multor semeni ai noștri.
Nu știu câți dintre noi, atunci când ne așezăm la masă îi mulțumim Celui de Sus pentru mâncarea pe care o avem în fața noastră; nu știu cât de recunoscători suntem pentru cei datorită cărora nu suferim de foame.
Poate că suntem îngrijorați de gradul de nocivitate al alimentelor, așa cum suntem îngrijorați de aerul infestat de noxe pe care-l respirăm. Poate că suntem îngrijorați că nu ne putem permite să cumpărăm alimente cu eticheta verde ”Bio” (dacă or fi cu adevărat bio).
Poate dacă am vedea în tot ceea ce noi cultivăm pe câmp, în tot ceea ce creștem în ferme sau în curțile noastre ”darul Domnului”, poate că am avea o criză de conștiință și nu le-am mai modifica genetic, nu le-am mai otrăvi cu tot felul de produse chimice dăunătoare sănătății noastre. Chiar, de ce otrăvim noi darul Domnului? Tot ceea ce a creat și a lăsat Dumnezeu pe acest pământ pentru noi, totul este bun. Noi, de ce modificăm (alterăm) creația lui Dumnezeu?
Când eram copil, era doar un singur fel de lapte și nu pot spune că nu am crescut mare. Acum avem nenumărate sortimente și tot nemulțumiți suntem. Oare când vom deveni recunoscători și mulțumiți pentru ceea ce părinții ne oferă prin munca lor cinstită?
În fond, ce ne lipsește? Pâinea de pe masă sau spiritul de recunoștință și respect pentru Cel care face să cadă ploaia pe pămât și pentru munca cinstită a părinților noștri?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *