“Credința” pe vechi și pe nou

15 Feb, 2017 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Mă gândeam adineauri că generația părinților mei mergea la biserică îmbrăcată în straie tradiționale, făcute în stative și cusute de meșteri de-ai noștri. Și erau tare frumoase acele straie. Și tare frumoși mai erau țăranii noștri când mergeau sau veneau duminica de la biserică. Hainele acelea miroseau nu numai a busuioc și levănțică, dar și a ceva sfânt, ce-ți impunea respect. Îi admiram tăcut pe acei oameni, la fel cum rămâneam în tăcere, admirând biserica din satul meu cu castani în fața ei; la fel cum îl admiram pe preotul care predica cu un glas solemn, folosind cuvinte alese. Nu înțelegeam mai nimic din ce zicea el la predică, dar mă atrăgea glasul lui și veșmintele acelea care-l plasau între sfinții de pe pereții bisericii. Era lumea credinței copilăriei mele, a părinților și bunicilor mei. O lume fermecată ca și poveștile și basmele care-mi umpleau visele și imaginația mea. O lume din care acum nu a mai rămas mai nimic. Dar, chiar mai nimic. Aud că nici nu mai merg oamenii cu pască și ouă roșii la sfințit în dimineața de Paște. Din lumea de atunci, mai găsești câte ceva printr-o ladă de zestre, plină cu straie vechi, împăturite cu grijă. Iar deasupra ei, pe capac vezi busuioc uscat și flori de câmp, uscate și ele de mult timp. Amintiri ale unor vremuri din care nu mai este nimic decât această ladă de zestre, cu hainele care-i făceau atât de frumoși pe părinții și bunicii noștri. Cu ei s-a dus, a plecat dintre noi și credința lor, a unei lumi distrusă de comuniști și ignorată de capitaliști, trimisă la tomberon de globalizare. Credința în straie frumoase de sărbătoare s-a dus, s-a dus departe; a intrat într-o istorie pe care o mai vezi în lada de zestre din vreun muzeu.
Acum, a venit la rând o altă credință, a unei generații îmbrăcată în pantaloni complet mulați, jerpeliți și dacă ți se văd genunchii prin ei, chiar dacă afară e frig de crapă lemnele, ești cool. Neapărat trebuie să ți se profileze cu ostentație toate formele corpului. Bineînțeles că cei și cele care au trecut de o anumită vârstă sau nu intră în anumite măsuri și standarde, nu au voie să poarte haine mulate. Și este musai să ți se vadă telefonul, eventual cu mărul mușcat desenat pe capac, ieșind pe jumătate din buzunarul de la posterior. Hm! Așa se merge acum la biserică de Crăciun, Paște, de hram, la botezuri, la înmormântări și la alte slujbe. La căsătorii mai este puțină variație, mai ales la cei apropiați de miri. Așa se merge la pomeni, sfințiri de mașini, la pomeniri de eroi, ca și la plimbarea de duminică în parc. Lumea se roagă ”Tatăl nostru” în grabă, căci are de răspuns și la mobil, sau să butoneze ceva, vreun sms, că tot sunt gratis în abonament.
Și suntem mereu grăbiți. Da, asta este peste tot. Grăbiți și la rugăciune. Și mulți ortodocși vin la slujbă la catolici, căci este mai scurtă decât la ei. Și se uită oamenii pe ceas, iar dacă preotul predică mai mult de 10, 15 minute, este jale mare; ne-a pierdut ca ascultători. Nu știu unde ne grăbim și mi se pare că e vai și amar și de credința, și de viața noastră. Chiar dacă bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează. Mulți visează să plece din țara asta și nu m-ar mira dacă într-o bună zi, nu prea îndepărtată, aș auzi la știri că și sfinții de pe pereți și din icoane vor să emigreze, să aplice de viză pentru State sau Canada. Da, s-ar putea ca nu numai satele să rămână fără oameni, dar și sfinții de pe pereții bisericilor să vrea să plece și ei, că doar nu or să stea singuri acolo pe ziduri și pe icoane. Cam așa este cu viața și credința noastră de acum. Căci pe cea dinainte am pus-o bine la păstrare în lada cu zestre aflată acum în vreun muzeu.
Deci, acum, încotro ne îndreptăm?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *