Confesiune

18 Dec, 2014 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Memoria este o parte din noi înșine, cu tot trecutul ei, dar și prezentul proiectat spre viitor. Eu nu mă pliez pe trecut, dar sunt atâtea evenimente și persoane care mi-au marcat existența. Nu le-am uitat și nici nu vreau să le uit, deși pe unele, da, aș vrea să le uit. Din trecutul meu de preot îmi revine însă un gând, ca un musafir care se anunță, sau adesea vine neanunțat. Acest musafir nu are chip, dar are glas și îmi spune șoptit sau cu voce tare un lucru: Ca preot, atât la Popești Leordeni, cât mai ales la Târgoviște, eu aveam un nivel de viață peste majoritatea muncitorilor (ca să nu mai spun a celor care dădeau cu sapa la câmp), iar salariul meu ca paroh era destul de mare, ca al unui inginer. Am fost atunci în atâtea case și am văzut cum trăiau oamenii. Erau mai săraci decât mine. Cât i-am ajutat pe unii sau alții, eu o știu, iar Dumnezeu, mult mai bine.. Mă privesc acum și constat același lucru. Pentru trecut, musafirul revine când vrea el să-mi spună acest lucru, fie că vreau sau nu. Mă întreb de ce o face. Imi răspund: Pentru a nu încerca cumva să spun că în prezent trăiesc diferit (adică mai greu) de atunci.

In vizita pe care am făcut-o în Argentina și mai ales la Buenos Aires, am întâlnit multe persoane care îl cunosc personal și de mulți ani pe actualul papă. Printre altele, mi-au spus că el nu circula cu mașina personală, căci nici nu avea, iar când a plecat la Roma pentru alegerea noului papă, una din rudele lui apropiate i-a rugat pe clericii din preajma lui să facă în așa fel încât să se încalțe cu pantofi noi; să nu se creadă la Roma că Bergolio chiar nu are bani nici pentru o pereche nouă de încălțări.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *