Compasiune şi solidaritate

19 Iul, 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

A cunoaște și a te face solidar cu nesomnul, problemele de digestie sau cardiace, tulburările de metabolism, neliniștile și nesiguranțele, aspirațiile și plafonările, realizările sau eșecurile, râsul sau plânsul semenilor tăi reprezintă indiciul sigur că încă ai rămas om. La acestea mă gândeam astăzi citind un text scurt din Noul Testament:
“În acel timp, apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat. Atunci el le-a spus: “Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!”; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au mers, deci, pe jos, din toate cetăţile şi, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor. Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe” (Evanghelia după sfântul Marcu 6,30-34).
De mic mi-a plăcut să privesc îndelung și cu atenție sporită la spectacolul lumii. Ca și copil în satul natal, timid și complet neinstruit în tainele jocului și dansului popular, priveam de pe margine la hora satului, unde flăcăii învârteau cu foc fetele în joc, iar cei bătrâni se uitau, ca și mine, cu admirație și nostalgie la noua generație care își manifesta bucuria și pofta de viață, tinerețea și frumusețea ei. Mă surprindeam gândind la faptul că niciodată preoții la predici nu spuneau că în rai este muzică și dans, iar mie așa ceva mi s-ar fi părut firesc și chiar necesar; ba chiar Dumnezeu ar fi trebuit să conducă hora în raiul lui. Eh, erau gânduri „eretice” ale unui copil. Mă surprindea faptul că părintele nostru din sat, cu barbă lungă și venerabil, purtând mereu haina neagră clericală (nu știu cât de mulțumiți erau comuniștii de acest lucru), nu era și el prezent la hora satului, deși aceasta era la doar doi pași de biserică. Este un crâmpei din viața mea de copil în satul meu de pe valea Siretului, sat care acum este tot acolo, dar mult schimbat.
Reflectând la același Cristos căruia i s-a făcut milă de oameni, îmi vine în minte un alt fapt petrecut ceva mai târziu, când eu abia împlinisem 14 ani și am decis, eu singur, să urmez liceul și apoi facultatea la Institutul Teologic din Iași (Seminarul diecezan), pentru a deveni preot. Eram săraci, așa cum am fost mereu în satul natal mai toți sătenii, căci comuniștii ne confiscaseră toată bruma de avere pe care oamenii o aveau și ne-au înrolat în CAP-uri. Trebuia să-mi cumpăr multe lucruri pentru a corespunde cerințelor Seminarului, printre care și două costume de haine (sacou și pantalon), iar eu până atunci nu avusesem niciodată un costum. Mi-i amintesc pe părinți cum stăteau seara pe prispa casei discutând îndelung ce și cum să facă să-mi poată procura cele necesare pentru a merge la Iași, la Seminar. Imi amintesc ca și cum s-ar fi petrecut adineaori cum într-o dimineață mama a luat vaca din grajd și legând-o de gât cu o funie a pornit cu ea spre Roman ca s-o vândă, ca să aibă bani să-mi cumpere cele necesare. Nu dusesem niciodată lipsă de lapte în casă, iar acum era prima dată când ei au decis să vândă vaca. Eram în fața bisericii, după Liturghia de dimineață și lângă mine se afla fostul paroh, preotul Dumitru Adămuț. Așa am văzut-o pe mama pe drum trecând prin fața noastră, ducând vaca legată de gât cu funia. M-a surprins, căci nu știam clar ce vrea să facă, deși o intuiție mi-a venit imediat; părintele a oprit-o din mers, întrebând-o: Dar, ce faci tanti Maria, unde mergi cu vaca? Mama și-a întors privirea spre el și spre mine și a răspuns scurt cu durere în glas: Păi, părinte, o duc la Roman să o vând, ca să-i iau lui (mie, adică) cele necesare pentru seminar. Cine l-a cunoscut pe părintele Adămuț, știe că era o persoană care reacționa repede, energic și hotărât. Pe loc, i-a zis (poruncit) mamei să se întoarcă înapoi cu vaca acasă, căci nu poate să-și lipsească familia de hrană, și a adăugat că o să se gândească el la cheltuielile mele pentru seminar. Mă gândesc acum la toate acele mame care au părăsit cu inima frântă satul și familia lor dragă, slujind sau slugărind acum prin casele altora prin străinătăți, pentru a asigura copiilor lor o viață mai bună.
Nu am uitat niciodată acest fapt al adolescenței mele, la fel cum nu am uitat nici cum în seminar fiind ca student, unul dintre preoții profesori (Ioan Robu) m-a chemat la el în cameră și mi-a dat 2000 de lei să-mi iau un costum nou ca să nu mai umblu cu cel care era atât de uzat și ros în coate. Pe lângă multe alte exemple care-mi vin acum în minte ca o avalanșă, își face loc în fața celorlalte unul petrecut într-o parohie din Cleveland. Eram acolo pentru timpul verii și într-o dimineață m-a trezit zgomotul din camera parohului. L-am văzut ieșind cu salteaua de pe patul lui; mi-a zis că o duce nu știu cărui sărac. Sunt gesturi de compasiune și solidaritate ale unor preoți care mi-au rămas întipărite adânc în inimă și conștiință și care îmi spun că chiar dacă preotul copilăriei mele nu venea la hora satului, asta nu înseamnă că preoții erau străini și reci față de viața oamenilor în mijlocul cărora trăiau.
Cu trecerea tipului, privirea mea asupra lumii s-a lărgit mult; am văzut și auzit multe, poate deja prea multe. Din acele multe, prea multe auzite, văzute și trăite pe pielea proprie, am înțeles că acel Isus care-i privea pe contemporanii săi cu milă (compasiune și solidaritate), continuă să-i privească în continuare pe toți oamenii prin ochii noștri, ai tuturor celor care rămânem oameni. Continuă acel Isus milostiv să-i iubească pe toți cu inimile noastre; continuă să sufere și să plângă pe crucea durerilor noastre; continuă să ne șteargă lacrimile și sudoarea cu solidaritatea noastră.
De la pagina Evangheliei de astăzi, privirea mi-a alunecat pe un alt text, important și el, al Conciliului Ecumenic Vatican II, care-mi vorbește acum ca și parohul Adămuț despre legătura strânsă dintre Biserică cu întreaga familie umană:
“Bucuria și speranța, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor. Într-adevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunaţi laolaltă în Cristos, sunt călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea spre împărăţia Tatălui şi au primit mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor. Prin urmare, această comunitate se recunoaşte în mod real şi intim solidară cu neamul omenesc şi cu istoria lui” (Gaudium et Spes, 1).
Cuvintele zboară, exemplele atrag, spune un dicton latin. Poate că aceste cuvinte ale mele vor zbura, ca și multe altele; poate că exemplele vor atrage.

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *