Ciripit de păsărele şi cântece de post

24 feb., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

De câteva zile, când începe să se lumineze de ziuă, în crengile copacilor din vecinătate aud ciripit de păsărele, un ciripit mult mai plăcut decât melodia de la telefonul meu mobil, care-mi dă deșteptarea. Este tare bine să te trezești așa, însoțit de cântecul acestor creaturi atât de gingașe și drăgălașe. In aerul primăvăratec, s-au dezmorțit și ele și cântă pe limba lor revenirea la viață, după ce au stat pitite, ascunse cine știe pe unde, mai tot timpul iernii, căci nu le-am văzut demult și nici nu le-am auzit glasul. Dacă mă gândesc bine, aceste gingașe creaturi, prin cântecul lor, sunt primii vestitori ai primăverii. Sunt și alții, cred că deja sunt pe drumul de întoarcere din țările calde, berzele și rândunelele, dar mai au încă de zburat până vor ajunge la noi. Să le dorim zbor cât mai ușor și să nu se rătăcescă niciuna de stolurile lor.
Păsările cerului anunță omului sosirea primăverii, când întreaga natură începe să-și scuture cojoacele frigului și își arată din nou frumusețea și puterea ei dătătoare de viață, mereu aceeași și totuși mereu nouă și surprinzătoare. Cântecul de dimineață al păsărelelor se împletește în acest timp cu glasul creștinilor care cântă și ei, dar cântece de jale, de durere, comemorând pătimirile lui Cristos pentru păcatele omului și pentru mântuirea lumii. Dintre zidurile bisericilor, cântecul și ruga creștinilor se înalță spre ceruri ca o doină de jale pentru că Cineva a fost răstignit, după ce și-a dus crucea până pe Calvar. Cântă omenirea un cântec lung de jale, în fiecare primăvară; își plâng oamenii propriile păcate într-o lungă tânguire de 40 de zile, cu brațele întinse spre ceruri, invocând milă și iertare de la Cel de Sus.
Dintre zidurile bisericilor, în lunga tânguire din Calea Crucii, cântecul de căință al omului străpunge zidurile și se înaltă spre ceruri, însoțit de ciripitul păsărelelor, care cântă și ele din templul lor, al naturii. Toate creaturile cântă, unele, nevinovate, incapabile de păcat, altele, recunoscându-și vinovăția încă de la Adam. Toate înalță cântecul lor spre ceruri, fiecare în felul său. Există o lege nescrisă în firea creaturilor de a cânta, fiecare pe limba ei, cântecul nevinovăției ființelor necugetătoare și cântecul naturii vinovate, a omului, care-și privește veșmintele pătate și invocă spălarea lor în sângele lui Cristos, însoțindu-l pe drumul pe care El își poartă crucea spre Calvar.
Omul plânge, trebuie să plângă, să-i curgă lacrimile pe față, căci fața lui este pătată, murdară; și nu poate să și-o spele decât cu propriile lacrimi. Curgându-i din ochi, aceștia se vor curăța și va putea vedea mai bine; prelingându-se pe față, aceasta va redeveni curată și strălucitoare, frumoasă și luminoasă ca o zi senină de primăvară. Cântecul nostru de jeluire a propriilor mizerii ne curăță și ne redă viața, în toată frumusețea ei, așa cum o anunță în fiecare dimineață cântecul gingaș și plăcut al păsărelelor din crengile copacilor din vecinătate. Lacrimile și cântecul nostru de curățire se vor transforma într-un cântec de bucurie și viață nouă și împreună cu cel al păsărelelor vor deschide porțile cerului, ajungând în casa lui Dumnezeu.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *