Cine suntem?

31 Oct, 2017 Raze de lumină Nu sunt comentarii

CINE SUNTEM?
Cândva îmi închipuiam că viața mea va fi un continuu crescendo, o continuă ascensiune spre culmi mereu mai înalte. Mi-o închipuiam și ca o achiziție care să mă îmbogățească mereu mei mult, adică să cresc mereu în iubire și în cunoaștere.
Îmi închipuiam viața ca pe o continuă perfecționare, o șlefuire a unui portrez care să devină mereu mai frumos, mai pur, mai atrăgător.
Îmi închipuiam viața ca pe niște răspunsuri clare și precise la nenumăratele întrebări pe care le aveam.
Undeva, în adâncul inimii mele, cred că îmi închipuiam viața ca pe o statuie pe care să o urc (dacă nu o urcă alții) pe un soclu, pe care tot eu să mi-l construiesc, statuie la care ar fi bine să privească admirativ, laudativ cât mai mulți oameni.
Aceasta cred că gândeam eu cândva despre mine și despre viața mea.
Cu trecerea timpului, însă, am început să pricep că viața este altceva. Cu sau fără voia mea, din plăcere sau din neplăcere, am început să pricep că viața este o direcție pe care o iei în fiecare zi. Cu fiecare răsărit de soare, eu trebuie să fiu soarele care să strălucească pe strada mea și este zadarnic să aștept ca alții să reprezinte soarele care să-mi lumineze strada.
Am început să pricep mai bine că drumul pe care-l parcurg în fiecare zi nu este totdeauna clar, precis, nici ușor și nici simplu. În fiecare zi trebuie să-mi inventez viața cu toată fantezia și capacitatea creatoare pe care le am.
În fiecare zi trebuie să citesc misterul care se ascunde îndărătul lucrurilor, îndărătul fețelor triste sau bucuroase ale celor pe care-i întâlnesc, cu care am de-a face. În fiecare zi sunt chemat să dezleg misterul care se ascunde în vântul care suflă, în apa pe care o beau, în aerul pe care-l respir, în frunzele copacilor care înverzesc primăvara și cad ofilite toamna.
În fiecare zi îmi dau seama cât de fragil sunt, iar dacă astăzi sunt sănătos, nu este sigur că voi fi și mâine; și dacă în dimineața aceasta m-am trezit zâmbind soarelui din fereastră, nu este sigur că se va întâmpla la fel și mâine. În fiecare zi îmi dau seama că floarea care astăzi este atât de frumoasă și parfumată, mâine poate să se ofilească. Îmi dau seama în fiecare dimineață că trebuie să mă bucur din toată inima de atâtea lucruri frumoase ce-mi ies în cale și că eu însumi, trecător prin lume, trebuie să fiu bun și frumos pentru ceilalți, așa cum și eu aștept același lucru de la ei. Căci astăzi suntem, iar mâine nu vom mai fi; iar după noi vor rămâne doar bucuriile sau lacrimile pe care le-am dat sau provocat altora.
Nu, nu sunt o statuie de pus la vedere, sus, pe un soclu, pentru ca alții să mă admire. Sunt un simplu călător prin noroaiele acestei lumi; sunt unul care a căzut și încă va mai cădea, se va murdări. Dar mă voi ridica mereu, mă voi scutura de mizerii și voi merge mai departe. Nu am fost, nu sunt și nu voi fi un perfect. Îmi accept condiția de om și merg mai departe, așa cum sunt. Iar dacă Cel de Sus îmi mai dă dreptul la încă o zi ca să fac umbră pământului, consider că și semenii mei ar trebui să facă la fel. Și eu, la fel trebuie să procedez cu cei care, ca și mine, cad pe cale, dar se ridică și merg mai departe.
Nu mai cred demult că în viața aceasta am parte doar de bucurii. Am suferit de multe ori mai rău decât un câine hăituit și este posibil să se mai repete aceasta. Nu de puține ori mi-am făcut rău singur, sau mi-au făcut rău alții, cu știință sau fără de știință. Sau eu le-am făcut rău, cu voie sau fără de voie. Nu mai cred demult în sclipiciul cu care oamenii ornamentează viața, ca pe pomul de Crăciun. Știu că dincolo de aparențele sclipitoare, există multă durere, venin, răutate și urâțenie. De aceea știu că viața este o luptă, și doar cei puternici înving. Dar mă feresc ca de… să-l lovesc pe cel căzut, sau să mă urc pe spatele altora, sau să mă cred mai bun decât alții.
Cu timpul am învățat că este posibil ca chiar și atunci când mi se pare că sunt pe drumul cel bun, că sunt drept în fața lui Dumnezeu, de fapt să umblu pe căi rătăcite, să umblu pe un drum care nu duce nicăieri și să fiu departe de Domnul și Mântuitorul meu. Știu că chiar și atunci când buzele mele pronunță numele Lui, El să nu fie în inima și în faptele mele.
Acesta sunt eu, un puzzle mereu de alcătuit, și fiindcă îmi este atât de greu, îi cer mereu Celui de Sus să mă lumineze, să mă inspire în alcătuirea portretului meu care acum pare mai neîmplinit ca în anii copilăriei. Probabil Dumnezeu a creat veșnicia pentru a desăvârși în noi chipul pe care și l-a sădit în Adam și Eva atunci când i-a creat.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *