Bun venit, bătrâneţe a satului meu!

17 Feb, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Lumea în care m-am născut și am făcut primii pași în viață nu mai există. Lumea părinților și bunicilor mei se odihnește în cimitir. Pe locul vechilor case din chirpici s-au ridicat altele noi, cu balcoane, garduri și porți din fier forjat; în jurul lor există grădini, mici petice de pământ, noroaie și buruieni iar drumurile sunt pline cu gropi; recunosc că unele străzi sunt asfaltate, doar că sătenii nu prea știu să le păstreze curate, iar animalele nu-și dau seama ce înseamnă să păstrezi curățenia.
În lumea în care sunt eu acum, mulți umblă ca disperații în căutarea unui loc de muncă; lumea copilăriei mele mergea la CAP sau la fabrică și muncea de dimineață până seară, iar dacă apuca să se uite la televizor (câți din sat aveau televizor?), o făcea pentru a mai asculta muzică populară sau pentru a savura glumele lui Nea Mărin, să-i fie țărâna ușoară! Acum avem unul, două sau mai multe televizoare (fiecare cu televizorul său), cu zeci și zeci de canale, unele mai banale decât altele.
Lumea în care sunt eu acum nu mai are de-a face cu cea a părinților și bunicilor mei, căci nu mai există nimic din ceea ce era odinioară, decât o memorie ștearsă a unor vremuri care parcă nu au fost niciodată. Nici biserica din satul meu nu mai este. Acum a apărut o alta, mult mai mare, dar cu mai puține suflete într-însa; în jurul ei nu mai aleargă o hărmălaie de copii, băieții rar mai găsesc o fetiță să o tragă de coade, iar în locul castanilor din față acum este beton. Nici școala copilăriei mele nu mai există, nici dispensarul; au apărut altele în loc, mai mari.
În lumea în care trăiesc eu astăzi copiii nu se mai joacă prin ogrăzi sau pe drum, ci pe tablete și calculatoare. Nu prea mai discută între dinșii, ci își trimit sms-uri și alte mesaje prin internet. Nu se mai cațără prin copaci, pentru că le este frică, pentru că părinții sunt mereu cu ochii pe ei sau pentru că, pur și simplu, au dispărut copacii.
În lumea copilăriei mele eram o mare mulțime care mergeam dimineața la școală și se umplea drumul cu noi, cu râsetele și vorbăria noastră, iar când ajungeam la școală, umpleam curtea și clasele de-și puneau învățătorii și profesorii mâna în cap și nu știau cum să ne mai stăpânească. Eram mulți și tare gălăgioși. Acum văd că străzile sunt aproape pustii, căci tare s-a mai împuținat numărul copiilor; pe cei care sunt părinții îi duc la școală cu mașina, iar copiii nu mai cunosc toate casele din drumul lor, cum arată și cine locuiește în ele, căci nu le mai văd decât din mersul grăbit al mașinii. Și nici nu-i prea mai interesează pe copii cum arată casele din satul lor, căci sunt ocupați cu casele de pe google earth și altele de pe internet. Da, satul de ieri nu mai există, iar cel de astăzi nu ne mai interesează, așa cum la oraș nu ne interesează chiar deloc nici măcar vecinul a cărui ușă este la un metru distanță de ușa noastră și de care ne desparte doar un perete de 20 cm grosime.
Lumea de ieri a murit căci nu mai are nimic de oferit celei de astăzi; căci în bună parte cei de astăzi sunt interesați unul de altul dacă au vreun avantaj reciproc, sau dacă unul poate profita de semenul său. În sine, omul nu mai este important; el devine important doar dacă poate fi util celuilalt. Și dacă nu găsesc prea mulți oameni care să-mi fie utili (am devenit destul de autosuficienți), atunci de ce ar trebui omul să se nască și să facă umbră pământului? Chiar, de ce o familie ar trebui să aibă trei, patru copii sau chiar mai mulți, așa cum mai predică Biserica? Și chiar unul, oare nu este destul de greu să crești și un singur copil?
În ce lume ”inconștientă” m-am născut și am crescut eu! Erau familii chiar cu 10 sau mai mulți copii; ne luam de după gât, râdeam, cântam, ne înghionteam pe drumurile satului, pe băncile școlii, chiar și în biserică; mâncam sănătos, bio, mergeam la școală și la câmp; eram bronzați de soare, cu palmele bătătorite de muncă și cu pielea de pe tălpi ca opinca, căci mergeam desculți de primăvara și până toamna târziu. Ce ”inconștienți” erau copiii de odinioară, dar mai ales mamele lor, aducându-i pe lume, șase, opt, zece…
A dispărut satul meu plin cu copii. A apărut în schimb un altul cu multe case noi și plin cu bătrâni. Se vede că actualele generații sunt luate de un val cu totul diferit de ceea ce era lumea satului meu din copilărie și lumea agrar-muncitoarească a comunismului. Actuala generație trăiește într-o altă istorie care este ruptă de trecut, despre care eu nu știu încotro se îndreaptă și îmi dă impresia că nici tinerii de astăzi nu știu încotro merg sau încotro sunt duși de noul val. Oricum, sunt constrâns să cânt prohodul pentru satul copilăriei mele și să cânt un cântec de leagăn și de bun venit satului actual plin cu bătrâni, iar numărul acestora crește mereu. Și acesta este un paradox al lumii actuale, să cânți de jale pentru o lume tânără și numeroasă care a murit și să cânți de naștere și bun venit unei lumi de bătrâni, mereu mai numeroși. Nu vi se pare?

Bun venit, bătrânețe a satului meu! Peste cel mult 20 de ani va fi trecută în veșnicie actuala ”bătrânețe” și îi vor lua locul actualii tineri și adulți. Două întrebări: După ei, va mai urma cineva sau pe acoperișurile caselor din satul meu vor cânta cucuvelele? Și până vor muri și ei, lor cine le va asigura pensia?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *