Biserica Catolică și comunismul în Europa (în internet)

administrator 07 Noi, 2017 Cărţi publicate No Comment

Cartea Biserica Catolică și comunismul în Europa (în internet), scrisă de pr. dr. Emil Dumea, a apărut la editura PIM, are 515 pagini și face parte din colecția tratatelor de Istorie a Bisericii Catolice, tratand pe larg relația dintre catolicism și regimul comunist din Europa în perioada 1917 – 1989. Această carte reprezintă o prelucrare după lucrarea lui Philippe Chenaux, L’Église catholique et le communisme en Europe, 1917-1989: de Lénine à Jean-Paul II, Cerf, Paris 2009.

Titlu: Biserica Catolică și comunismul în Europa (în internet)
Autor: Emil Dumea
Editura: PIM
Locul și anul apariției: Iași, 2017
ISBNș – 
Format / Pagini: 515
Preţ: 
Vizualizare online pdf_button

„Dumnezeu este mort, Marx este mort și nici eu nu mă simt prea bine.” Această frază a unui profesor de filosofie, din toamna lui 1977, este reprezentativă pentru „noile filosofii” (așa cum se chemau pe atunci) care denunțau „barbaria cu chip uman” a totalitarismului comunist. (Andre Paradis, „Bernard-Henri Levy: Le mal radical ou la philosophie du desespoir”, PHILOSOPHIQUES, Vol. X, Nr. 1, aprilie 1983)

Bomba literară a lui Alexandru Soljenitin, Arhipelagul Gulag (Aleksandr Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago, 1918-1956, Vol. I, New York 1973, Aleksandr Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago, 1918-1956, Vol. II, New York 1973 și Aleksandr Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago, 1918-1956, Vol. III, New York 1973), apăruse cu câțiva ani înainte. Zidul Berlinului nu fusese încă dărâmat, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu mai credea în „viitorul luminos” anunțat de propaganda partidului. Era timpul pentru unele revizii dureroase în interiorul stângii intelectuale franceze și europene (Contribution a une histoire de la Gauche Communiste de France). Ce se alegea însă de Biserică și mediile catolice? Cu siguranță, catolicii vedeau o incompatibilitate între mesajul creștin și un sistem atât de inuman precum sistemul concentraționar sovietic. Pe lângă Soljenitin, printre marii clasici ai dizidenței se numără și Andrei Amalrik (Andrej Amalrik, Sopravvivera l’Unione Sovietica fino al 1984?, Roma 1970), Alexander Zinoviev (Tomislav Sunic, Zinoviev’s “Homo Sovieticus”: Communism as Social Entropy, Alexander Zinoviev, The Radiant Future).

Studiile privind fenomenul comunist s-au înmulțit după încheierea experienței sovietice. Luând poziție împotriva istoriografiei oficiale, dominantă pentru vreme îndelungată, studiile au scos în evidență primatul ideologiei și natura criminală a regimurilor la care aceasta a dat naștere. Indiferent că este vorba de lucrarea lui François Furet intitulată Trecutul unei iluzii. Eseu privind ideea comunistă în secolul XX (1995) (Daniel Poitras, „La mémoire dans Le passé d’une illusion (1995) de François Furet. Relectured’une pratique historienne de la temporalité”, Historiographie et langage, nr. 7 (2011)) sau de controversata Carte neagră a comunismului (Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paezkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin,
Le livre noir du communism. Crimes, terreur et repression, Paris 1997), publicată doi ani mai târziu sub conducerea lui Stephane Courtois, aceste noi abordări aveau în comun faptul că toate insistau asupra dimensiunii „totalitare” a fenomenului.

În timp ce unele vedeau renașterea unei istoriografii anticomuniste militante, a cărei capitală intelectuală să fie Paris (Enzo Traverso, El Totalitarismo. Usos y abusos de un concepto), altele, într-un mod mai serios, vor contesta această abordare de reducere care nega diversitatea experiențelor comuniste (Michel Dreyfus, Le siècle des communismes, Paris 2000). Comunismul, dincolo de diversitatea expresiilor sale reale, s-a dorit a fi înainte de toate „Contra-Bisericii”, imitând modelul Bisericii Catolice cu al său „Vatican”, organizarea sa, dogmele, riturile. În rest, este meritul autorilor catolici (Waldemar Gurian, Jacques Maritain, Eric Veogelin) de a identifica, în anii 1930, natura religioasă a totalitarismului sovietic și a „legăturii sale de rudenie” cu fratele său inamic, totalitarismul nazist. Se poate constata totuși clar că cei doi monștri ai secolului n-au beneficiat de același tratament în memoria colectivă. Într-o lucrare apărută acum câțiva ani, Alan Besançon stigmatiza „uitarea creștină a comunismului”. „Deși în perioada comunismului au fost mai mulți martiri ai credinței decât în orice altă epocă a istoriei Bisericii, nu există nici graba, nici zelul de a completa martirologiul.” (Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, Nazism şi unicitatea „Şoah“-ului, București 2007) Această constatare de amnezie este evidentă dacă luăm în considerare un anumit număr de lucrări sau publicații consacrate martirilor creștini din secolul XX, care fac parte din rândul victimelor opresiunii comuniste. Fără a fi lipsită de supoziții ideologice, analiza lui Alain Besançon atinge totuși un punct sensibil: acela al locului, mai degrabă restrâns, al studiilor despre comunism în panorama istoriografiei religioase recente.

Deși comunismul nu a mobilizat atenția specialiștilor catolicismului în aceeași măsură ca alte fenomene ideologice din secolul trecut precum nazismul sau fascismul și derivatele sale, a lăsat totuși loc unor lucrări pioniere. Prima lucrare, care a fost pentru mult timp o autoritate în domeniu și care reprezintă chiar și în prezent o referință incontestabilă pentru istorici, este cea a jurnalistului german Hansjakob Stehle privind politica orientală a Vaticanului din 1917 până în zilele noastre. (Hansjakob Stehle, „The Ostpolitik of the Vatican and the Polish Pope”, Biblical Studies) În calitate de corespondent roman al publicației Frankfurter Allgemeine Zeitung apoi al hebdomadarului Die Zeit, Stehle a fost un observator privilegiat al primelor tentative de deschidere față de Estul comunist. Utilizând în cel mai bun mod documentația pe care a reușit să o strângă de-a lungul anilor petrecuți la Roma, el și-a propus să arate continuitatea acestei politici de deschidere care a atins apogeul prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975). (Conference on security and cooperation in Europe. Final Act, Helsinki 1975, Maria Luisa Paronetto Valier, La Conferenza di Helsinki. Le imprevedibilirisorse del dialogo, Giovanni Barberini, „La Santa Sede e la Conferenza di Helsinki per la sicurezza e la cooperazione in Europa”, Stato, Chiese e pluralismoconfessionale, nr. 37/2014)

Lucrările părintelui Antoine Wenger merită, de asemenea, să fie aduse în discuție. Istoric ca formare, acest specialist în Orientul Bizantin, profesor la facultăți catolice din Lyon vreme îndelungată, a fost solicitat să preia conducerea publicației La Croix în ianuarie 1957. Observator atent al scenei vaticane, în primul rând ca jurnalist, apoi în calitate de consilier al ambasadei Franței pe lângă Sfântul Scaun, clericul asumpționist (Séverine Blenner-Michel, „Entre tradition et constitutions: le dilemme de l’Assomption (1850-1923)”, Mélanges de l’École française de Rome – Italie et Méditerranée modernes et contemporaines, 122-2 (2010)) publica, în 1987, o lucrare importantă despre relațiile dintre Roma și Moscova în prima jumătate a secolului XX. Fondată pe arhivele ordinului său, dar și pe fondul lui d’Herbigny conservat la Biblioteca Națională a Franței și la arhivele diplomatice franceze, ancheta sa revela numeroase aspecte inedite ale politicii ruse a Sfântului Scaun după 1917. Nu poate fi omisă nici sinteza istoricului roman Andrea Riccardi privind jumătatea de secol care a separat semnarea pactului Molotov-Ribbentrop (1939) de vizita lui Gorbaciov la Vatican (1989). Făcând uz de extraordinara sa cunoaștere a lumii și de arhivele romane, autorul reia istoria relațiilor între cele două Rome (prima și a treia), acordând un loc prioritar factorului religios al raporturilor cu ortodoxia.

Deschiderea arhivelor Cominternului și, mai recent, ale pontificatului lui Benedict al XV-lea și al lui Pius al XI-lea îndeosebi, relansează interesul cercetătorilor pentru relațiile dintre Sfântul Scaun și Rusia Sovietică în perioada interbelică. Au urmat o serie de colocvii și lucrări (dintre care unele de-a dreptul inedite) care ar dura prea mult să fie enumerate în detaliu. Prima parte a acestei cărți, fondată în mare parte pe arhivele vaticane, reia și completează toate aceste lucrări, studiind în mod succesiv evoluția relațiilor între Vatican și statul sovietic, după revoluția din Octombrie, tentativa (eșuată) de recucerire catolică a Rusiei și raporturile catolicismului cu ortodoxia la sfârșitul anilor 1920, problema colaborării între catolici și comuniști de la momentul Frontului Popular până la condamnarea doctrinală a comunismului de către Vatican în 1937, tentația apoi refuzul cruciadei împotriva bolșevismului în contextul războiului civil spaniol și al celui de-al Doilea Război Mondial.

Dacă a doua parte consacrată anilor cei mai duri ai Războiului Rece, marcați de ascensiunea electorală a comunismului în Vest și amplificarea persecuțiilor în Est, poate părea mai puțin inovativă din punct de vedere al surselor, este totuși diferită de cea de-a treia dedicată perioadei conciliului și post-conciliu. Publicațiile și memoriile, deja numeroase, despre această perioadă recentă a istoriei Bisericii sunt completate în prezent de o lucrare de o importanță excepțională, care reproduce esențialul documentelor cardinalului Casaroli, marele artizan al Ostpolitik vaticană în anii 1963-1978, înainte de a deveni secretar de stat al papei Ioan Paul al II-lea până la retragerea sa în decembrie 1990. Ansamblul acestor documente ne permite să reconstruim cu precizie marile etape ale „politicii dialogului” cu Estul comunist, aplicată de Sfântul Scaun sub pontificatul papei Ioan al XXIII-lea și cel al lui Paul al VI-lea. (Giovanni Barberini, „Mons. Casaroli nella politica internazionale”, Stato, Chiese e pluralism confessionale, iulie 2009, Marco Lavopa, „Mgr. Agostino Casaroli, un habile «tisseur de dialogues européens» (1963-1975)”, Revue de l’histoire des religions, 2014/1 (Tome 231), pp. 101-115)

Viziunea sintetică a lucrării îi conferă un al doilea element de originalitate. Își propune să ofere o vedere panoramică a evoluției raporturilor între Biserica Catolică și comunismul din Europa până la căderea Zidului Berlinului. Dacă aspectul diplomatic al relațiilor între Vatican și Uniunea Sovietică face obiectul unei aprofundări, nu sunt neglijate nici celelalte aspecte: aspectul politic al colaborării între catolici și comuniști în interiorul fiecărui stat, aspectul intelectual al raporturilor între gândirea creștină și marxism, aspectul religios al relațiilor catolicismului cu ortodoxia rusă. Din punct de vedere cronologic, lucrarea corespunde celor trei mari perioade ale istoriei politice a Europei din secolul XX: perioada pe care istoricul german Ernst Nolte a numit-o „războiul civil european” (1917-1945) în care Biserica s-a văzut confruntată cu imposibila dilemă de a trebui să aleagă între „Caribda” comunistă și „Scila” nazistă; perioada Războiului Rece (1945-1958), în care Biserica papei Pius al XII-lea s-a identificat cu Occidentul în lupta sa împotriva comunismului sovietic; perioada „dezghețului” și a destinderii (1958-1989), în care Biserica conciliară a ales calea dialogului cu Estul pentru a contribui în cele din urmă la prăbușirea sistemului. Se poate constata că primul succes înregistrat, cel din 1945, s-a datorat unui eveniment exterior, înfrângerea lui Hitler și sfârșitul războiului în Europa, în timp ce cel de-al doilea, din 1958, s-a produs în urma unui eveniment intern, moartea papei Pius al XII-lea și alegerea lui Ioan al XXIII-lea ca suveran pontif.

Lucrarea a fost delimitată în mod deliberat la Europa. Franța și Italia ocupă un loc principal datorită importanței partidelor comuniste din aceste țări cu o puternică tradiție catolică. Statele din Est nu au fost uitate, dar din cauza barierelor lingvistice nu a fost posibilă accederea la istoriografia recentă al căror obiect făceau (Din vasta bibliografie tipărită pe această temă, menționăm: ROYAL, R., Martirii catolici din secolul al XX-lea, Sapientia, Iași 2003; La Chiesa e le dittature (editor Elio Guerriero), Edizioni San Paolo, Cinisello Balsamo 2005; COMISIA NATIONALĂ DE STUDIERE A ISTORIEI BISERICII CATOLICE DIN ROMÂNIA, Biserica Romano-Catolică din România în timpul prigoanei comuniste (1948-1989), Sapientia, Iași 2008; NOLTE, E., Dopo il comunismo, Sansoni Editore, Firenze 1992; Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX (Coordonator Christine Chaillot), Humanitas, București 2011; Rolul Bisericii Catolice din Europa de Est la căderea comunismului (Coordonator Fabian Doboș), Sapientia, Iași 2015).

Pr. dr. Emil Dumea

Articole recomandate

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *