Bianca

18 feb., 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Acasă, la școală și în orășelul ei, Bianca era iubită de toți, iar mama mai ales o privea cu drag ori de câte ori își aranja părul lung care-i cădea bogat pe umeri în valuri, valuri care tresăltau în mersul ei puțin legănat-alintat. Iar la școală mai era numită blonda cu părul în valuri, ceea ce trezea gelozia altor colege de clasă și admirația spusă sau nespusă a tuturor băieților. Oricum, era iubită de toți, chiar și de profesori, căci Bianca era harnică și cuminte iar zâmbetul și ochii ei frumoși aduceau lumină și bunătate chiar și în cel mai cătrănit suflet.
A terminat școala în fruntea clasei, iar pentru regina lor, părinții au organizat acasă în micul lor apartament o sărbătoare aparte, în afară de cea organizată de liceu și la care rochia alb-crem, pantofii cu toc și colierul au fost cadourile care au făcut-o și mai mulțumită, dar și mai strălucitoare în fața tuturor, iar băieții au zis că ea ar fi trebuit să poarte la această sărbătoare o diademă împodobită cu diamante. Bianca a dansat tot timpul la balul școlii, mai mult cu prietenul ei, dar și cu toți care au invitat-o și încă odată și-a spus că viața este frumoasă și merită trăită din plin; că ea este frumoasă și în mintea și inima ei se vedea mica prințesă iubită de toți. În ritmul dansului visurile ei de viitor prindeau contur: să fie iubită de un băiat asemenea ei, să meargă la facultate cu ambiția de a fi printre primii și acolo, și în viitor se visa o soție și o mămică fericită și o doctoriță de valoare.
S-a terminat frumoasa zi de bal a școlii și s-a terminat apoi și sărbătorirea bacalaureatului în casa ei, alături de părinți și de cele mai bune prietene, ca și de prietenul ei care nu-și mai lua ochii de la ea, atât îi era de dragă.
Nu după multe zile, seara târziu, Bianca era în camera ei, intinsă pe pat și citind ceva, așa cum avea obiceiul înainte de culcare. Prin ușa întredeschisă a început să audă discuția părinților adunați în bucătărie. Erau atât de bucuroși de fata lor, atât o mai lăudau și povesteau totul cum a fost la bal și acasă, iar ea auzea totul și zâmbea liniștită, continuându-și lectura. Se simțea bine, casa îi era dragă, ca și școala, iar pe părinții ei, muncitori cinstiți, îi adora.
”Să vedem cum o să facem, spune tatăl, căci la servici se anunță reduceri de personal. Să vedem cum o să putem face cu cheltuielile ei la facultate”. Bianca dorea să urmeze o facultate destul de grea și costisitoare, medicina. Așa îi plăcea ei să-i îngrijească pe oameni, să fie toți sănătoși și fericiți, așa cum era ea. Așa îi spunea inima ei, că trebuie să fie aproape de oameni, deși părinții au sfătuit-o să se îndrepte spre altceva, să nu vadă în viața ei doar oameni bolnavi. Dar, degeaba, ea dorea să devină o doctoriță, să le facă bine tuturor, așa cum și ei toți i-au făcut doar bine.
A început acum să ciulească mai atent urechile la discuția părinților în care îngrijorarea pentru viitorul serviciului tatălui se simțea tot mai mult. Amândoi au început să ofteze, căci mama nu câștiga bine deloc. Cu salariul ei de secretară la o instituție aproape falimentară abia dacă reușeau să plătească utilitățile și să mai cumpere ceva de ale gurii. Greul casei era dus de salariul tatălui, dar iată că acum el își exprima îngrijorarea și necazul pentru vremurile grele care se anunțau. Și cum or să o susțină pe fata lor la facultate, ceea ce-și doreau din toată inima.
Pentru prima dată, în inima ei Bianca a simțit durerea și nesiguranța viitorului și a înțeles mai bine valoarea și greutatea muncii părinților ei. A închis cartea, a pus-o înapoi pe raftul cu cărți de lângă pat și fără să se gândească mult, a luat o hotărâre care i-a venit așa dintr-odată: Va munci ca și părinții ei; își va câștiga singură existența ca să nu-i mai împovăreze în viitor. Pentru prima dată în fața ochilor ei, alături de clădirea universității unde dorea să meargă, pe care și-o fotografiase și o înrămase, Bianca începu să caute un loc de muncă. Împlinise 18 ani, era majoră. Putea să aibă un serviciu legal, să câștige cinstit banul ei, să-și poată plăti ea școala, iar părinții să aibă o viață mai ușoară.
Fără să mai stea pe gânduri, a coborât din pat și a venit în bucătărie la scumpii ei părinți. S-a așezat calmă pe scaun, pe locul unde stătea totdeauna când mânca. De când se știa, acolo îi era locul, lângă fereastră, alături de mușcatele pe care le îngrijea doar ea și care-i erau tare dragi. Părinții s-au oprit mirați din discuția lor. Bianca i-a privit un timp în tăcere, căci îi venea greu să deschidă gura. Era prea greu ce vroia să le spună, căci o speria și pe ea ce vroia să zică, dar nu avea altceva să le spună. Nu reușea să-i privească în ochi, căci presimțea că va vedea durere în ei, așa că se tot uita la mușcatele de pe pervaz, le mângâia cu degetele ei lungi, și într-un târziu, întorcându-și privirea spre ei, rupse tăcerea și spuse:
”Am auzit totul”. Din nou tăcere, și mai apăsătoare. Își făcu curaj și continuă: ”Nu voi putea niciodată să vă mulțumesc îndeajuns…” Tăcerea se așternu din nou, și mai grea… ”Nu pot să accept ca viața noastră să devină și mai grea decât este. Am decis să-mi caut de lucru și cu banii mei îmi voi plăti universitatea.”
Au fost inutile protestele părinților și plânsul mamei. Bianca s-a întors în camera ei, iar în noaptea aceea ochii i-au au rămas treji, larg deschiși, căutând în mintea ei un loc de muncă oriunde, în orășelul ei, sau în marele oraș unde se afla și universitatea pe care dorea să o urmeze, oriunde în țară, sau în străinătate. Știa că va reuși, că va întâlni oameni buni care o vor ajuta, așa cum a întâlnit și până acum. A început să caute febril pe internet tot felul de oferte. I-a scris și un e-mail prietenului ei, rugându-l să o înțeleagă și să o ajute să-și găsească un loc de muncă.

A trecut ceva timp de atunci, iar acum Bianca este în Italia, ca babysitter. Pe peretele camerei ei din casa familiei unde se îngrijește de cei doi copii, face curățenie, menaj și toate treburile gospodărești așa cum a învățat de la mama ei, zic, pe perete în fața ei, a atârnat două fotografii înrămate pe care le-a luat când a plecat de acasă: cea a părinților și cea a universității pe care vrea să o urmeze. Deocamdată, își numără primii bani pe care a reușit să-i economisească și își tot face calcule cât îi mai trebuie ca să-și poată acoperi toate cheltuielile pentru cei șase ani de facultate. Se informase bine în țară de la câteva absolvente de medicină generală și știa deja cam cât i-ar trebui. Îi mai trebuia mult, dar începutul era promițător: Acum număra în palmă primii bani câștigați prin munca ei, și deși erau puțini, era convinsă că, încet-încet, se vor adăuga suficient de mulți ca să se poată întoarce acasă și să-și plătească singură toate studiile.
Era așa de preocupată de primii ei bani încât nici nu și-a dat seama că în camera rămasă cu ușa deschisă, intrase gazda, nedumerită de ce la ora aceea atât de târzie, Bianca nu dormea. O întrebă îngrijorată de ce nu doarme, iar Bianca îi răspunse liniștită și mulțumită, cu un zâmbet larg și într-o limbă italiană destul de bună: Număr primii mei bani de facultate și îmi fac calcule câți îmi mai trebuie până la terminarea facultății. Gazda rămase blocată în ușă, o privi îndelung și nu mai spuse nimic. Privi îndelung și cele două fotografii pe care ea le adusese cu sine și le prinsese pe perete. Admiră îndelung chipul frumos al părinților ei, iar ea semăna leit cu mama; privi îndelung și fotografia de alături, a universității. O privi din nou pe Bianca, fata care intrase în casa lor ca să aibă grijă de toate, dar mai ales de cei doi copii ai lor, căci ei amândoi erau medici și toată ziua aveau treabă la spital. Nu se putu stăpâni. Se apropie de Bianca, o îmbrățișă așa cum ședea ea turcește pe pat și începu să plângă tăcută pe umerii ei. ”Bianca, îi spuse gazda, după ce se mai liniști: Întoarce-te acasă, mergi la universitate. Acolo este locul tău. Îți vom plăti noi toată școala, până termini. Iți jur aceasta. Avem cu ce. O să găsim noi o altă fată pentru copiii și casa noastră. Știm că sunt multe care caută de muncă. Tu trebuie să te întorci la ai tăi și să-ți urmezi studiile.”
Pare o poveste, dar este o poveste adevărată. Și ca într-o poveste cu oameni adevărați, Bianca i-a mulțumit gazdei din toată inima pentru generozitatea ei, dar a rugat-o să o accepte în continuare în casa lor. Nu s-a întors acasă, ci a continuat să muncească la familia de medici în care intrase și care o considera ca și fata lor, ca să-și plătească singură școala. La fiecare sfârșit de lună, se așează liniștită pe pat, așa cum stătea și pe patul de acasă, și-și numără economiile, făcându-și calcule câți bani îi mai trebuiesc pentru cei șase ani de facultate. Cât timp îi mai rămâne liber, este cu nasul în cărțile pe care gazdele le au în biblioteca lor, mai toate de medicină.

Aceasta este istoria la prezent a Biancăi. Care va fi cea viitoare? Cine știe?! Deocamdată filmul vieții ei este în derulare și cred că merită deja câteva Oscar-uri. Dar cine să o premieze pe Bianca? Nimeni! De fapt, nici nu este nevoie. Ea însăși este un premiu!

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *