Autolimitare în zona de confort

22 apr., 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

De mai mult timp, aud adesea o persoană exersându-și talentul la pianină. Poate că au trecut câțiva ani de când același ritm, același stil, aceleași preferințe și combinații de simple acorduri muzicale răsună mai în fiecare dimineață, ceea ce ar putea reprezenta o delectare artistică, dacă nu s-ar repeta aceleași combinații de note, aceleași simple acorduri, vesele și jucăușe, deci plăcute, doar că, mereu aceleași.
Nu cred că în aceste simple delectări matinale, respectiva persoană urmează vreo metodă muzicală. Nu cred că în față are vreo foaie cu exerciții pe care să le urmeze, pentru că de atâta timp, nu constat niciun progres. Urechile mele aud mereu aceleași combinații de note. Așa-zisa ei virtuozitate a rămas la același nivel pe care-l avea când am auzit-o cu mult timp în urmă. Poate o fi așa de săracă încât nu-și poate permite achiziționarea unei metode de învățat, sau poate că nu-i place să facă efortul de a-și însuși normele și regulele de învățare a artei interpretative la pianină, la pian? Pentru începători, există mica metodă a Mariei Cernovodeanu, iar pentru cei care avansează, sunt multe alte metode elaborate de profesori, de profesioniști în materie.
Asemăn această persoană cu un elev din clasa întâi care după ce a învățat să citească și să pronunțe cuvintele mamă și tată, le repetă la nesfârșit și nu vrea să progreseze, să învețe alte cuvinte, să-și îmbogățească vocabularul și să alcătuiască propoziții și fraze; să compună un text, să scrie o poezie, o nuvelă, o fabulă, un eseu, un roman. Nu! Se limitează, cred că din comoditate, la repetarea acelorași cuvinte învățate cu mult timp în urmă.
Nu știu de ce, plecând de la acest fapt, gândul mă duce la spații mai largi, la realități generalizate în țara aceasta. De ani de zile trec printr-un sat unde constat că buruienile și bălăriile de lângă garduri sunt mereu acolo; în fiecare an cresc la fel, sau chiar mai mari. Văd aceleași garduri dărăpănate, aceleași curți în care nu a apărut nicio floare, aceleași grădini în care peturile au vechime și s-au scorojit de la soare sau frig, dar au rămas acolo. Nimeni nu le-a mișcat din loc de când au fost aruncate. Văd aceeași oameni care umblă la fel de neîngrijiți și stau la aceleași mese de la crâșme și beau aceeași bere din aceleași sticle de plastic.
De un sfert de veac, aceeași corupție și minciună macină ca o carie trupul acestei țări. Aceeași inerție o văd în școli; aceeași viață plată, fără elan, fără mai nimic nou o văd la credincioșii care repetă aceleași rugăciuni, aprind aceleași lumânări, fac aceleași plecăciuni, sărută aceleași icoane, plătesc aceleași pomelnice și acatiste, fac aceleași praznice, dar în viața lor nu văd niciun progres.
Totul bate pasul pe loc, exact ca și simplele combinații muzicale ale persoanei care se complace repetând la nesfârșit aceeași melodie; de fapt, nu este o melodie, ci o simplă înșiruire de note.
Oare când viața noastră va deveni o melodie frumoasă, armonioasă, cu elemente mereu noi… și nu o simplă înșiruire de note de care poate și noi ne-am plictisit? Ce ne lipsește, de tot batem pasul pe loc?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *