24 septembrie: dansul cărților pe rafturi

24 sept., 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

La ora 2 încă nu dormeam și-mi vedeam liniștit de citit și de scris. Din activitatea mea atât de plăcută am fost întrerupt însă puțin după ora 2 de mici zgâlțâituri ale casei unde locuiesc, pentru ca apoi, la scurt timp să asist puțin panicat la un adevărat dans al cărților pe rafturile bibliotecii, acompaniat de scârțâituri stranii ale raufturilor, ușilor și ferestrelor. Mai mult decât un dans al călușarilor, bătuta sau sârba tot pe loc, aveam impresia că un uriaș se agită în adâncurile pământului și-și trimite agitația și nervozitatea până la mine, aici la etajul 1 al clădirii. După puține secunde, totul s-a liniștit și fiindcă mi-am zis că un alt cutremur nu va mai veni, m-am dus la culcare, dar cuprins de tot felul de gânduri.
Dacă doar pe un mic petic al acestui pământ, forțele din adâncurile lui sunt capabile să se joace cu tot ce am construit noi ca și cum toate nu ar fi altceva decât niște simple cutii de chibrituri, mă întreb câtă energie, câtă forță ascunsă conține mica noastră planetă Pământ, un corp nesemnificativ dintr-un univers infinit de alte corpuri cerești?
În ființa mea am simțit, mi-a fost transmisă senzația perceperii unor forțe enorme care zac sub picioarele noastre și care în câteva clipe ar putea face praf și pulbere tot ceea ce noi am construit și credem că aceste construcții sunt rezistente; credem că noi, constructorii lor, suntem mari și puternici. Pe scoarța acestui pământ, suntem ca niște pitici, minusculi chiar în mâna unui gigant mare cât pământul și care poate oricând să ne reducă la praf și cenușă, iar tot ce am construit noi să dispară într-o clipă. Energiile și forțele interioare ale pământului sunt atât de mari încât nimeni nu le va putea măsura forța lor; la fel cum nimeni și nimic nu poate stăvili focul sau revărsarea apelor; la fel cum un trăsnet într-o clipită transformă în cărbune și cel mai falnic stejar.
Dacă un mic cutremur, localizat pe un petic minuscul al planetei pământ se poate juca cu toate construcțiile noastre ca și cum ar fi niște mici cuburi de carton, își poate imagina cineva energiile (pentru noi ascunse) ale planetelor? Poate cineva ajunge printre stele și galaxii și să vadă, să cunoască ce se întâmplă acolo? Omul, care se crede atât de puternic, poate el să-și întindă mâna și cu palma lui să oprească mersul unui corp ceresc pe traiectoria lui? Nu poate. Omul poate doar să constate că în jurul lui sunt energii, forțe a căror putere, intensitate doar o mirosim, o intuim, dar nu o putem nici cunoaște în întregime și nicidecum nu o putem stăpâni. Iar Prometeu care ține fulgerul în mâinile sale reprezintă mai mult o aspirație a omului decât o realizare, o împlinire.
Am putea măcar să ne imaginăm puterea și măreția Creatorului a toate care la începuturi a suflat ca un magician în bagheta lui și din ea a explodat universul? Forțele enorme, de nemăsurat ale acestui univers, forțe în cea mai mare parte încă necunoscute nouă, ne vorbesc despre puterea fără margini a Dumnezeului nostru. Un Dumnezeu care deși este atât de mare, atotputernic, din iubire pentru unul fiecare dintre noi, solidar cu noi, șade umil pe paiele unei iesle dintr-un grajd; atârnă și mai umil pe lemnul unei cruci pentru a ne vorbi despre iubirea lui fără margini, la fel cum fără margini este puterea lui care a făcut ca în toiul nopții eu să privesc nedumerit și puțin speriat cum în fața, pe laterale și în spatele meu, toate cărțile dansau pe rafturi. Nu prea mi-a plăcut dansul lor; noroc că s-au oprit după câteva secunde.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *